Termocentrală de la Chiscani, o figură emblematică a trecutului energetic brailean, a fost concepută în anii ’70 pentru a prelua, la secunda, orice cădere a producției de la Cernavodă și astfel a proteja Sistemul Energetic Național (SEN) de o posibilă întrerupere în lanț. Scopul era clar: să ofere un plus de energie în momentele de vârf sau când hidrocentralele, unitățile pe gaz sau marile platforme industriale nu reușeau să acopere cererea.
Încă de la început s-a pus problema viabilității, iar în timp centrala a ajuns să fie privită de unii ca o relicvă a incompetenței și a dezinteresului pentru întreținerea instalațiilor, existând acuzații despre interesele politice sau economice care ar fi putut sta în spatele opririi sale definitive. În prezent, rolul său în SEN rămâne discutabil: dacă ar exista intenția reală de modernizare, ar trebui clar conturat un plan pentru finanțare, reglementare și evaluare tehnică, astfel încât această unitate să poată contribui, din nou, la stabilitatea rețelei naționale sau să își regândească utilitatea în contextul tranziției energetice.
În contextul actual al României, cu provocări privind decarbonizarea, cererile crescute de energie și volatilitatea mixului energetic, orice decizie asupra Chiscaniului ar trebui să includă respectarea criteriilor de siguranță, eficiență și sustenabilitate, precum și o clarificare a rolului său în securitatea energetică regională. Braila, ca oraș cu impact direct, va urmări cu atenție dacă această facilitate poate reveni la o funcție practică sau dacă va rămâne, în continuare, o zonă de reflecție tehnico-politică fără efect asupra rețelei naționale.
